În fiecare vară, în drum spre plajă, ne abatem de pe șoseaua principală în căutare de plante medicinale de care sunt pline câmpurile pe aici. De cele mai multe ori le găsim printre mărăcini și ne umplem brațele cu flori și… ciulini. Mai rău este că, fiind vară, purtăm sandale și șort și este imposibil sa nu plecam de acolo fără zgârieturi…dar merită. Anul trecut am umplut un coș cu sunătoare cu care am făcut ulei de sunătoare și am păstrat puțin și pentru ceai.

Câteva au fost cu rădăcină așa că le-am plantat în ghiveci. Albinuțele n-au întârziat să apară…

Sunătoarea, celebrul remediu al vechilor spartani cu care își vindecau rănile cauzate de săbii, a fost menționată ca remediu terapeutic de cei mai mari medici și botaniști ai antichității. În limba greacă se numește „balsam”, datorită efectului miraculos asupra pielii, stomacului și nu numai.

Sunătoarea mai poartă și denumirea de: pojarniță, iarbă sfântului Ioan, buruiană de năduf, crucea voinicului, drobișor, buruiană de pe răzor, hamei de pământ, lemnie, închegătoare, sburătoare, sunaică).

Vârfurile înflorite ale Hypericumperforatum din familia Hypericaceae se recolteazăîn luna iunie – iulie, când florile sunt deja ajunse la maturitate (pentru beneficii maxime) și înainte să se usuce. Se recomandă recoltarea florilor într-o zi însorită, și nu la prima oră, astfel încât florile să fie deja deschise. Se aleg exemplarele cu cât mai puține ramificații și cât mai multe flori, evitând partea lemnoasă a tulpinii.

Atenție: Nu se recoltează pe vreme ploioasă, cețoasă și dimineața devreme, când florile sunt acoperite de rouă.

Florile de sunătoare sunt mari, galbene, cu petale laterale obtuze și cu puncte negre pe margini. Aceste mici puncte negre conțin 1% ulei volatil, având un miros asemănător coniferelor. Se recomandă a se evita lovirea și strivirea lor în timpul recoltării sau transportului, deoarece aceste mici puncte sunt cele mai importante parți ale plantei, pentru că ele dau proprietăți terapeutice uleiului. Dacă striviți în mână o petală ce conține ulei volatil, veți observa cum se vi se vor colora degetele cu roșu. Această culoare este dată de hipericină, care este componentul principal al florilor de sunătoare.
Planta se transportă pe cât posibil în coșuri sau lădițe aerisite, pentru a nu „transpira” pe drum, evitând astfel mucegăirea.

Dacă doriți să o uscați, atârnați mănunchiurile cu florile în jos, într-un loc uscat și aerisit sau împrăștiați florile pe hârtie albă, netipărită, curată, uscată, într-un spațiu uscat, umbros, ferit de soare, ventilat, cu temperaturi de 25-35 grade C.

Sunătoarea este mult utilizată în medicina populară ca balsam antiinflamator al căilor bronșice și genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant și antiulceros. Posedă acțiune hipotensivă și vasodilatatoare, analogă cu cea a mușețelului și socului, șiacțiune diuretică. Posedă unele proprietăți antibiotice, iar hipericina îi conferă proprietăți fotosensibilizatoare datorită efectuluifotodinamic. De asemenea, hipericina are proprietăți antidepresive și efect antiseptic împotriva virusurilor și a bacteriilor, ajută la vindecarea rănilor și luptă împotriva infecțiilor. Un alt component al sunătoarei este taninul, care îi conferă proprietăți astringente și flavonoli care ajută la reducerea inflamației și durerilor de spate.

Așa cum am menționat la început, eu o folosesc pentru a face ulei de sunătoare – pentru instrucțiuni dați click aici: Ulei de sunătoare
Sau alifii cu ceară de albine şi sunătoare.

Alifia cu flori de Sunătoare este o alifie ideală pentru răni și lovituri, vânătăi, contuzii, entorse, arsuri de gradul I, inflamații , artrită, reumatism, eczeme, buze crăpate. Sunătoarea este celebrul remediu al vechilor spartani, cu care își vindecau rănile. Deține numeroase proprietați medicinale antiseptice, antioxidante, anti-inflamatorii, astringente și de vindecare.
Precauții: după aplicare externă evitați contactul cu soarele.

Alifie cu Sunătoare și mastic este o alifie ideală pentru hidratarea mâinilor, buzelor și călcâielor crăpate. Recomandată pentru celulită, riduri și vergeturi. Are o activitate antimicrobiană puternică. Ajută la vindecarea rănilor și regenerarea pielii. Are efecte puternice în caz de piele uscată, dermatită, cruste pe piele și coșuri. Degrevează pielea de arsuri și regenerează. Este ideală pentru copii și vârstnici în cazuri de erupții cutanate.

Alifie cu Sunătoare și mastic este o alifie ideală pentru hidratarea mâinilor, buzelor și călcâielor crăpate. Recomandată pentru celulită, riduri și vergeturi. Are o activitate antimicrobiană puternică. Ajută la vindecarea rănilor și regenerarea pielii. Are efecte puternice în caz de piele uscată, dermatită, cruste pe piele și coșuri. Degrevează pielea de arsuri și regenerează. Este ideală pentru copii și vârstnici în cazuri de erupții cutanate.

Masticul vindecă rănile, plăgile și regenerează pielea fără a lăsa urme (incizii chirurgicale, dermatită, decolorare, etc.
Uleiul de mastic se poate achiziționa de la farmacii sau magazine specializate.
Mai multe despre mastic citiți aici: Lacrimile de mastic din insula Chios

Alifie cu Sunătoare și Lavandă este foarte eficientă pentru răni și arsuri, pentru calmarea durerilor nervralgice și musculare. În caz de anxietate și stări de nervi se recomandă un masaj ușor cu această alifie.

Surse:
Index fitoterapeutic, Ed. Medicala 1986
Ghid de terapie natrista, ed Romcartexim 1999
http://www.iefimerida.gr/news/274474/o-kalokairinos-gamos-tis-marinas-aslanogloy-pantreytike-ton-agapimeno-tis-sti-skiatho
http://www.monastiriaka.gr/spatholado-valsamelaio-ieras-megistis-monis-vatopaidiou-p-144.html

Îmi place să descopăr plante nebăgate în seamă de secole, uitate în vreun colț de rai, buruieni pe lîngă care trecem inconștienți căutând flori de colț.
Dar câte dintre aceste buruieni nu au efecte terapeutice pe care medicii antici le cunoșteau?  Cine îi mai bagă în seamă pe „primitivii” antici? Căci doar știința a evoluat de la Hipocrate încoace… Ne curge nasul, fugim la faramacie. Ne doar în gât, ne programăm la doctor. Avem temperatura, ne tratam cu antibiotice.

Mi s-a întâmplat ca, mergând în piața din Volos, să trec pe lângă o tarabă unde o doamnă lega un buchet de flori mov. Am întors brusc capul ca și cum un înger m-ar fi bătut pe umăr să mă facă atentă. M-am oprit, aproape holbându-mă la ea, întrucât grecii nu vând flori culese din grădină, ci doar plantate în ghivece. Doamna mi-a întins buchetul zicăndu-mi doar atât: salepi.

Știam de la soacra mea de salepi pentru că își prepara mereu când era răcită o licoare albicioasă și puțin gelatinoasă. Stătea lângă aragaz și învârtea câteva minute în șir lingura într-un ibric. Dar praful acela pe care îl punea în apă sau lapte nu părea a fi o plantă și nicidecum o floare. Așa că am conversat puțin cu doamna de la tarabă și am aflat că salepi este o băutură preparată din rădăcina unui anunit tip de orhidee sălbatică, uscată și transformată în făină.
Faina de salepi se obține din tuberculii  de orhidee sălbatice (Orchis mascula și Orchis militaris) care se spală, se înmoaie în apă fierbinte pentru a se îndepărta uleiul esențial pe care îl conțin, apoi se usucă și se macină fin. Eliminarea uleiului esențial este considerată necesară, deoarece are un gust deosebit de amar.

Orchis mascula si Orchis militaris

Salepi- ul are o istorie lungă în Grecia. Înainte de răspândirea cafelei, salepi-ul era extrem de popular în Imperiul Otoman. Așadar, a devenit popular și pe străzile orașelor grecești ocupate de Otomani. Băutura a fost consumată pe scară largă în Anglia, Franța din secolul al XV-lea până la înlocuirea ei cu cafeaua și ceaiul. Chiar și după apariția modei cafelei, salepi-ul a rămas o perioadă foarte popular urmând ca, cu timpul , să dispară aproape în totalitate.

În secolul al VIII-lea, turcii s-au convertit la islam și, cum religia nu le permitea consumul de  băuturi alcoolice, au inventat „salep”, o băutură lăptoasă caldă care să îi încălzească în  iernile reci.

După catastrofa din Asia Mică (1922), mulți refugiați greci și-au găsit de lucru că vânzători ambulanți de salepi. Îi recunoșteai de departe după ulcioarele mari de cupru sau samovarele pe care le cărau în spate. Astăzi ei folosesc cărucioare mobile. Astfel de vânzători îi găsești și în Salonic sau Volos și cu siguranță și în Atena, dar mă îndoiesc că folosesc toți făină de salepi, întrucât au apărut înlocuitori și diferite rețete pentru a păcăli ochiul și papilele gustative.

În prezent orhideele grecești sunt amenințate de dispariție din cauza supraîncălzirii și a habitatelor distruse,  astfel încât majoritatea vânzătorilor stradali vând salep fabricat din amidon de porumb, zahăr, apă și aromă artificială, îmbunatațind gustul cu scorțișoară, cuișoare și ghimbir. Nu aveți cum rata un astfel de vânzător ambulant, pentru că este ușor de recunoscut după samovarele de alamă care sclipesc în lumina zilei ca aurul.

Numele de „Orhidee” își are originea din cuvântul grecesc „Orchis” care înseamnă testicul, referindu-se la tuberculii  unor specii de orhidee care se aseamănă cu testiculele. Ca  o curiozitate, în Anglia Medievală, vrăjitoarele vremii foloseau tuberculul proaspăt pentru a atrage iubirea adevărată. În tradiția populară greacă oamenii credeau că, dacă un bărbat consumă acești tuberculi, va avea copii de sex masculin. De  asemena, se credea că tuberculii de orhidee stilumează pofta sexuală și vindecă bolile testiculelor.

În mitologia greacă antică Orchis, fiul unei nimfe și al unui satir, a fost condamnat să se transforme într-o orhidee după ce a fost violat de un preot în timpul misterelor dionisiace. În ciuda acestui episod nefericit, majoritatea medicilor greci antici au recunoscut valoarea farmaceutică a acestei plante.

Mod de preparare:
– 1-2 lingurițe de pulbere la un pahar de apă sau lapte. Se amestecă constant pentru a nu face cocoloașe (conține amidon). Se îndulcește băutura cu miere sau zahar și se adaugă mirodenii la alegere – scortisoară, pudră de cuișoare, cardamon, nucșoară, ghimbir ras sau pudră, pentru a amplifica efectele tonice și afrodisiace.

Eu îl cumpăr deja „îmbunătățit” și îl folosesc de fiecare data când simt că mă paște vreo răceală.
Prețul a 100 gr este de aproape 8 euro.

Colectarea de orhidee pentru salepi contribuie la declinul multor populații de orhidee sălbatice . Încă din 1994, datele furnizate de societatea de conservare a florei și faunei arătau că în Turcia 16 milioane de plante de orhidee, care includ cel puțin 38 de specii, au fost colectate în fiecare an pentru producția de salep. Orhideele grecești sunt amenințate cu dispariția din cauza supraîncălzirii și a habitatelor distruse și, de aceea, acestea sunt protejate de lege, fiind deci ilegal culesul lor.

Întrucât se presupune că este nevoie de mai mult de 1.000 de orhidee pentru a obține 1 kg de tuberculi uscați, nu este de mirare faptul că mai multe specii de orhidee se confruntă acum cu dispariția, mai ales că toți vânzătorii de salepi susţin că salepi-ul lor este din rădăcină de orhidee autentică. Mai mult, este nevoie de până la 7 sau 8 ani pentru ca tuberculii orhideei să crească suficient pentru a fi folosiți pentru producția de salep. Este deci ușor de presupus că salepi-ul este pe cale de dispariție ca și  meseria de vânzător ambulant de salepi. Bucurați-vă de prezența lor pe străzi, atât cât mai există. O meserie pe cale de dispariție, la fel ca și produsul. În curând acesta va deveni poveste.

Beneficii pentru sănătate Continuă lectura →

Citeam deunăzi în cartea „Poveștile maicii Sofronia” despre terapia cu plante medicinale și am găsit o informație foarte interesantă pe care aș dori să o împărtășesc cu voi.
„…O stăveche vorbă românească afirmă că: ” Știe planta cât nu știe bolândul și doftorul la un loc”…Este vorba despre una dintre credințele cele mai misterioase din domeniul ierburilor de leac: înainte ca boala să fi dat primele semne de alarmă, înainte, deci, de primul simptom, plantele simt afecțiunea ce este pe cale a naște. Țăranul trăiește într-o  comuniune profundă cu natura, uimitoare pentru noi, cei născuți la oraș; în jurul casei țărănești cresc și ierburi de leac, iar apariția și dezvoltarea acestora este departe de a fi întâmplătoare. Dimpotrivă, ele apar conform unei logici misteriose: în jurul casei unui bolnav de plămâni, de pildă, se dezvoltă tocmai plantele care pot contracara această boală. Este imposibil de explicat acest fenomen pe baza datelor științifice disponibile astăzi, dar pot să spun, cu mâna pe inimă, că l-am observat în gospodăriile țărănești din Agapia.” afirma Maica Sofronia.

Această informație m-a bulversat suficient tocmai pentru că, de anul trecut, îmi tot pun întrebarea cum de a apărut la mine în ghiveci pătlagina (care în nordul Grecia nu este foarte populară și puțini o întrebuințează). A răsărit dintr-o dată, anul trecut, lângă o salvie roșie și atât de mult s-a înmulțit că nu am prididit să bem ceai toată iarna și să o terminăm. Pentru mine a fost o revelație afirmația maicii Sofronia, tocmai pentru că, de mai mult de zece ani soțul meu se luptă cu o bronșită urâtă și cu tusea aferentă, fiind un fumător înrăit care își dorește cu putere să-l ajute sfinții și îngerii să renunțe la țigari pentru că el nu este capabil să o facă de unul singur. Să nu mai menționez și problemele de digestie, stomac, etc…

Din cartea Mariei Treban citez:
„…Pătlagina era regele drumurilor şi a crescut încă din timpuri străvechi spre binele şi binecuvântarea omenirii. 

Pătlagina îngustă (Platago lanceolata) este întâlnită şi sub denumirile de iarba-tăieturii, limba-oii, limba-bălţilor, limba-broaştei.
Pătlagina lată (Plantago major) mai este cunoscută şi ca iarbă-grasă-de-grădină, iarba-bubei, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, mama-pădurii, plăcinţica-vacii, nu-i este cu nimic mai prejos şi se foloseşte exact la fel.
Ambele cresc pe toate câmpiile, marginile de drumuri de ţară, păşunile, povârnişurile, lizierele, în şanţuri şi pe terenurile umede necultivate, fiind practic răspândite în întreaga lume.

Pătlagina se foloseşte în primul rând împotriva maladiilor aparatului respirator, mai ales în cazul unor secreţii abundente ale mucoaselor, în tuse, tuse convulsivă, astm pulmonar, ba chiar în tuberculoză pulmonară. Preotul elveţian Kunzle, medicul naturist popular şi cunoscătorul marii puteri de leac a plantelor noastre, scrie: „întrebuinţare găseşte întreaga pătlagină în toate varietăţile ei, cu rădăcină, tulpină, floare şi sămânţă cu tot. Ea curăţă stomacul ca nici o altă plantă, este de aceea indicată pentru acei oameni care au sânge puţin sau prost, ficat şi rinichi bolnavi, înfăţişare palidă, care fac erupţii, eczeme, care mai şi tuşesc puţin, sunt răguşiţi, slabi ca nişte ogari, chiar dacă i-ai băga în unt. Ea-i ajută să se pună pe picioarele copiii firavi, bolnăvicioşi, care nu se dezvoltă ca lumea în ciuda unei hrane bune.”

Mult mai eficientă este dacă combinați pătlagina cu cimbru, în părți egale. O astfel de infuzie este foarte recomandabilă şi în bolile hepatice şi vezicale. Pentru a combate cu efect extraordinar bronşita, astmul pulmonar şi bronşic, ceaiul se prepară după cum urmează: Se pune la fiert 1 ceaşcă cu apă rece cu 1 felie de lămâie (dacă aceasta a fost tratată cu substanţe chimice –atunci fără coajă) şi 1 linguriţă plină de zahăr candel maro, se lasă să dea 4-5 clocote, se ia de pe foc şi abia după aceea se adaugă 1 linguriţă plină din amestecul de plante. Se lasă 1/2 minut în repaus. În cazurile mai grave, ceaiul trebuie pregătit proaspăt de 4-5 ori pe zi. Se bea, înghiţitură cu înghiţitură, cât se poate de fierbinte. După cum se poate citi şi în vechile cărţi despre plante medicinale, sămânţa de pătlagină combate formarea calculului, dacă se iau 8 grame zilnic. Alături se bea ceai de pătlagină.

Utilizări externe
Printre ţărani este cunoscut că pătlagina este încă din timpuri îndepărtate un foarte apreciat leac contra rănilor. Odată, un ţăran s-a rănit la câmp cu o unealtă; spre uimirea mea, a luat frunze proaspete de pătlagină, le-a fărâmiţat şi le-a pus pe rană. Deşi frunzele erau nespălate, locul nu s-a inflamat. Frunzele proaspete, fărâmiţate, ajută în crăpături, tăieturi, înţepături de viespe, ba chiar în muşcăturile de câine turbat, de animale veninoase şi şerpi, pentru ultimii numai în caz de necesitate, dacă nu se află nici un medic la faţa locului, într-o veche carte despre plante medicinale scrie: „Dacă o broască este muşcată de un păianjen, se grăbeşte la pătlagină. Aceasta o ajută.”

Frunzele proaspete, frecate între ambele mîini, amestecate cu ceva sare şi aplicate la gât vindecă de guşă. Frunzele de pătlagină puse în pantofi vindecă băşicile pricinuite de prea mult umblat sau plimbat. O tumoare, fie ea chiar malignă, trece, dacă este tratată cu frunze proaspete fărâmiţate. Frunzele ajută, aplicate pe locurile bolnave, şi în bolile canceroase de glande. Mulţi oameni mor anual în chinuri din cauza unor astfel de abcese canceroase, deşi există remedii sub forma plantelor medicinale. Am putea fi cu toţii mai sănătoşi şi mai bucuroşi de viaţă, dacă am arăta mai multă înţelepciune faţă de plantele noastre de leac. Bineînţeles, în ochii neştiutorilor ele sunt doar nişte buruieni, începeţi să vă ocupaţi mai mult de aceste plante şi veţi scăpa treptat de tot ce vă supără. Şi pentru combaterea trombozei se recomandă cu căldură frunzele de pătlagină.
Preotul Kneipp afirmă în scrierile sale că „pentru fiecare boală a crescut o plantă.”

Anul acesta vremea a fost prielnică plantelor și ieri am recoltat suficient de multe frunze de pătlagină pentru a face sirop.

dav

dav

Extras din cartea Mariei Treben SĂNĂTATE DIN FARMACIA DOMNULUI

MODURI DE FOLOSIRE
Infuzie: 1 linguriţă (cu vârf) de plante la 1/4 litru de apă – se opăreşte, se lasă puţin în repaus.
Amestec de ceaiuri: 1 linguriţă de frunze de pătlagină cu cimbru în părţi egale este opărită cu 1/4 litru de apă.
Compresă de frunze: Frunzele proaspete de pătlagină-îngustă sau de pătlagină-lată sunt spălate şi zdrobite pe un fund de lemn cu un sucitor de tăiţei, până se formează un terci care se aplică local.
Sirop, reţeta nr. 1: De 2 ori 2 mâini pline de frunze de pătlagină spălate se trec prin maşina de tocat carne. Se adaugă acestui terci de frunze puţină apă ca să nu se întărească, 300 grame de zahăr nerafinat şi 250 grame de miere. Se lasă totul să fiarbă la foc mic, cu amestecare continuă, până când se formează un lichid vâscos, care se toarnă fierbinte în borcane şi se păstrează la frigider.

dav

dav

dav

Sirop, reţeta nr. 2: Frunzele spălate se pun în straturi cu zahăr nerafinat într-un borcan de murături şi se apasă ca să se îndese. Astfel, totul se va aşeza. În zilele următoare punerea în straturi se repetă, până nu mai încape nimic în borcan, într-un loc ferit în grădină se sapă o gaură, în care se introduce borcanul bine astupat cu 3-4 straturi de celofan. Se aşază deasupra o scândură şi se pune o piatră pe ea. Totul se astupă cu pământ. Scândura şi piatra trebuie să rămână însă vizibile. Datorită căldurii constante, zahărul şi frunzele fermentează, formând un sirop. După cca. 3 luni, borcanul se scoate, sucul se stoarce printr-un storcător de fructe (nu printr-o pânză), se pune să dea câteva clocote şi se trage în borcane foarte bine astupate. Cine nu poate efectua acest fel de fermentaţie să lase borcanul în soare sau în apropierea sobei, până ce siropul se aşează la fund. Şi acest sirop se pune să dea câteva clocote bune.

Alte întrebuințări
Astringența sa face benefică pentru diaree, hemoroizi și cistită atunci când există sângerări.
Frunzele de Pătlagina îngustă (Platago lanceolata) sunt benefice în rinita alergică, în timp ce frunzele de Pătlagina lată (Plantago major) sunt mai potrivite pentru inflamația gastrică. Cu Pătlagina lată (Plantago major) putem face un unguent benefic pentru răni, arsuri și hemoroizi.
O frunză de pătlagină mototolită dă posibilitatea sucului să fie eliberat și să acționeaze local în caz de iritatii ale pielii (fisuri la nivelul pielii) și vezicule de la pantofi, mușcături de insecte și urzică, prurit, febră, tăieturi, răni purulente, arsuri, hemoroizi.
Semințele conțin mucilagii până la 30% (substanță naturală groasă ca adeziv) care se umflă în intestin și acționează ca laxativ. Semințele sunt folosite în tratamentul viermilor parazitari.

În bucătărie este destul de utilizată, în special în stare crudă, avand un gust ușor amar, asemănător spanacului. Puteți adăuga pătlagină proaspătă în salate în combinație cu diferite alte legume, supe, omlete, musaca, sau fiartă cu legume, în chiftele și diferite piureuri. Sucul, într-o cantitate mică, poate fi combinat cu suc de mere, morcov .
La următoarea recoltă mă voi aventura în bucătărie cu rețeta de Chicche au plantain

Colectare
Frunzele se colecteaza vara și semințele la sfârșitul toamnei (pe vreme uscată).

Precauții
În general, pătlagina este sigură de utilizat.
Cu toate acestea, există o contraindicație care pare să lipsească din cea mai mare parte a bibliografiei curente. Pentanul este un coagulant puternic. Datorită acestei proprietăți unice, patlagina a fost folosită ca unguent de vindecare pe câmpul de luptă, primind denumirea de „planta soldatului“. Datorită acestor proprietăți, persoanele care iau medicamente pentru subțierea sângelui sau cei care sunt predispuși la cheaguri de sânge nu ar trebui să utilizeze intern aceasta plantă.

În limba greacă o găsiți ca ΜΟΛΩΠΕΣ (Πεντανευρο)

Să vă fie de folos!

Surse
https://www.ftiaxno.gr/2009/02/plantago-major.html
https://herb.gr/index.php/catalog/product/view/id/244/s/plantago-major/category/11/
https://www.melivotana.gr/
Povețile Maicii Sofronia de Alexander Reinhardt
Sănătate din farmacia Domnului de Maria Treben

Ceaiul de munte sau ceaiul păstorilor (Sideritis)

În însorită Grecia cresc peste 3.600 de specii și subspecii de plante. Proprietățile de vindecare ale multor dintre aceste plante medicinale au fost descrise și promovate în antichitate de către medici și botaniști precum Hippocrates, Theofrastus, Dioscorides sau Galenus și au devenit cunoscute în lumea întreagă când biblia plantelor medicinale „Materia Medica „a lui Dioscorides (între anii 50-90) a fost tradusă penntru prima oară în limbile arabă și latină în secolele XII și XIII.
Denumirea de „Sideritis” i-a fost dată după cuvântul grecesc „sidero” care înseamnă fier. Există trei teorii legate de această denumire. Prima face referire la conținutul de fier al plantei, a doua la forma frunzelor și florilor care seamănă cu o lamă de suliță, iar a treia se referă la remediile făcute în antichitate pentru tratarea rănilor provocate de arme din fier.

Există în jur de 100 de specii de „Sideritis” aparținând familiei „Labiatae” (menta), iar în munții Greciei cresc nativ aproximativ 17 de specii de „Sideritis” , cele mai cunoscute fiind: Sideritis Athoa (denumit „Vlachiko” pe muntele Athos), Sideritis Clandestina (denumit „Taigetos” în munții Aroania), Sideritis Scardica (denumit „Olympus” pe muntele Olimp), Sideritis Raeseri (denumit Velouhi), Sideritis Syriaca (denumit „Malotira” în Creta) și Sideritis Eubeea (în Evia).

Cunoscută în zilele noastre sub denumirea de „ceai de munte” sau „ceaiul păstorilor” Sideritis este o plantă perenă răspândită în sudul și estul Europei, în special în Marea Mediterană, Balcani și Peninsula Iberica. Este o plantă cu frunze și tulpini gri-argintiu acoperite cu muguri mici de flori galbene. Se găsește la altitudini de peste 100 m, pe un teren stâncos, deoarece nu necesită mult sol și apă și nici îngrijire din partea omului. Inițial doar păstorii foloseau această plantă pentru a-și face ceai în timp ce-și plimbau turmele în munți.

Proprietăți și beneficii

Ceaiul de munte este extrem de popular în Grecia și este cel mai frecvent utilizat în timpul iernii, când nivelul activității fizice scade, iar răceală și durerile articulare cresc. Are un efect pozitiv asupra răcelii, a problemelor respiratorii, a congestiei sinusurilor, a digestiei, a sistemului imunitar, a durerilor (chiar și a celor de cap) și chiar a anxietății ușoare. Este tonic, diuretic și detoxifiant. Studii științifice sugerează efecte preventive asupra cataractei, trombelor și hipertensiunii, reglează menstruația. Poate fi utilizat intens împotrivă diareei, ajuta la combaterea bolilor capilare și ale inimii datorită flavonoidelor pe care le conține. De asemenea, consumat zilnic ucide orice fel de microbi.

În plus, ceaiul de munte poate preveni sau chiar inversa boala Alzheimer, o boală mentală degenerativă și debilitantă care afectează astăzi majoritatea persoanelor în vârstă. Conform unui studiu realizat de Universitatea din Atena, extractele de „Sideritis Eubeea” și „Sideritis clandestina” pot contribui la prevenirea osteoporozei, pot proteja împotrivă pierderii densității osoase și pentru a crește rezistența mecanică a osului, în timp ce proprietățile antioxidante ajută la prevenirea cancerului.

Ce conține:
Printre cele 99 de componente active pe care le conține menționez saponinele, flavonoidele și conținutul important de fier. Conținutul de ulei esențial este scăzut (0,05 – 1%). Componentele majore ale uleiului esențial sunt mentolul, geraniolul, beta-caryophylleneul și nerolidolul. Uleiul esențial de Sideritis prezintă proprietăți antioxidante semnificative și anti-inflamatoare.

Cum se prepară:
Ceaiul de munte, spre deosebire de ceaiul clasic, nu conține cafeina și, deci, poate fi consumat seara înainte de culcare cu puțină miere și lămâie sau simplu. Este un ceai aromat fin. În caz de tuse, congestie a sinusurilor, adaugați scorțișoară (lemn) în apă care fierbe, luați de pe foc, puneți câteva crenguțe cu flori cu tot (se utilizează planta întreagă) și lăsați acoperit la infuzat 3-4 minute, apoi adăugați puțina miere. Decoctul cu lămâie și miere este antiseptic și înmoaie gâtul. Vitamina C din citrice ajută organismul să absoarbă fierul. Este, de asemenea, utilizat ca un anti-inflamator și pentru a reduce febra.

Infuzia plantei este folosită ca digestiv, diuretic și ca stimulator al creierului și al mușchilor. Ceaiul se găsește în magazinele specializate, în piețe sau….pe crestele stâncoase ale munților. Se recoltează în lunile de înflorire iunie-august și se usucă în mănunchiuri în loc umbros și uscat. Se consumă întreaga plantă, tulpina, frunzele și floarea.

În afara Greciei îl puteți găsi în farmacii sau în magazinele specializate sub denumirea de”Mountain tea”.

Siderita Syriaca este, de asemenea, cunoscută pentru a proteja împotrivă arsurilor solare, UV și, în general, a bolilor de piele cauzate de supraexpunerea la radiațiile ultraviolete de zi / soare. În caz de probleme oculare, spălați ochii cu ceai de munte. Ceaiul de munte este vândut acum de către compania TuVunu sub forma de ice-tea. Se găsește și în varianta „free”, fără adaos de zahăr, îndulcit doar cu miere și aromat cu lămâie.

dav

dav

Proprietățile sale benefice găsesc utilizare și în industria frumuseții fiind folosit în diverse creme anti-îmbătrânire (datorită proprietăților antioxidante luptă împotrivă radicalilor liberi), în șampoane și măști pentru păr colorat (protejează împotriva decolorării) .
Ceaiul de munte este probabil cea mai consumată plantă sub forma de ceai după „panaceul universal al grecilor” binecunoscutul mușețel.

Istoria consumului de ceai de munte

Continuă lectura →

Incep astazi un proiect mai vechi cu informatii noi si binevenite despre plantele medicinale. De multe ori mi-am dorit sa am o sursa de informare completa, sa nu mai trebuiasca sa caut prin zeci de carti de fitoterapie si zeci de situri internet pentru a gasi o banala denumire populara sau o traducere corecta.

Mi-as fi dorit sa dau peste cartea Mariei Treben in zile in care umblam cu cosuletul de paie pe camp in cautarea plantelor si ma intrebam „asta ce-o fi?”

Asa ca astazi, din motive de repaus la pat din cauza de gripa, rasfoind dupa remedii am gasit in sfarsit o sursa credibila, dar tiparita si m-am pus pe cercetat sperand sa vin in ajutorul meu si al tuturor celor interesati. Sper sa va fie de folos asa cum imi este mie.

Denumirile sunt reproduse „cuvant cu cuvant” din cartea „Sanatate cu Maria Treben”, iar pentru linkuri si denumirile in engleza si greaca am folosit surse internet si voi up-data de fiecare data cand voi gasi ceva interesant de adaugat.

Denumire principala: Alge brune

Denumire latina: Phaephyceae (Cutleria, Dictyota, Ectocarpus, Fucus, Laminaria)
Denumire populara: Nu exista, cu exceptia lui Fucus Vesiculosos, care se mai numeste si „iarba de mare” sau „vareh”.
Denumire in engleza: Brown algae
Cititi mai mult despre: click aici

Denumire principala: Anason

Denumire latina: Macrocystis, Pimpinella anisum
Denumire populara: anason, anis, anos, bădean, chimin dulce, chimion de grădina, hanus, molotru.
Denumire in engleza: Anise
Denumire in greaca: Πιμπινέλλη το άνισον, Πιμπινέλα, Άνισον του Διοσκουρίδου, Γλυκανθής, Άνισος, Ιλίκιον, Γλυκάνισος.
Denumire derivata din araba” anysum”.
Cititi mai mult despre: Click aici

Denumire principala: Angelica

hp photosmart 720

Denumire latina: Angelica archangelica
Denumire populara: aglică, anghelică, antonică, bucinis, cucută mare.
Denumire in engleza: Angelica
Denumire in greaca: Αγγελική άγρια
Cititi mai mult despre: Click aici

Denumire principala: Anghinare

Denumire latina: Cynara scolymus
Denumire populara: Anghinar
Denumire in engleza: Artichoke
Denumire in greaca: Αγκινάρα φύλλα
Cititi mai mult despre: Click aici

Denumire principala: Arbore de scortioara

Denumire latina: Cinnamomum zeylandicum
Denumire populara:  scortisoara
Denumire in engleza: cinnamon tree
Denumire in geaca:  Κανέλλα ξύλο
Cititi mai mult despre: click aici

Denumire principala: Ardei iute

Denumire latina:Capiscum annum
Denumire populara:  chiper iute, paprică, ardei iute mic, boia, chiparcă, chiper, chiperat, piparcă, piper rosu, popivnic.
Denumire in engleza: Sweet and chili peppers
Denumire in geaca:  Πιπέρι κόκκινο Καγιέν Κίνας
Cititi mai mult despre: click aici

Denumire principala: Armurar

Denumire latina: Silybum marianum
Denumire populara:  argințică de grădină, buruiana armurării, crăpusnic, scaiul Sfintei Marii, scai pestriț.
Denumire in engleza: Milk thistle
Denumire in greaca: Γαϊδουράγκαθο
Cititi mai mult despre: click aici

Denumire principala: Arnica

Denumire latina: Arnica Montana     
Denumire populara: carul  pădurilor, carul zânelor, ciudă, cujdă, iarba soarelui, podbeal, roit, tabacu câmpului, țâta oilor.
Denumire in engleza: Mountain arnica
Denumire in greaca: Άρνικα Μοντάνα άνθος
Cititi mai mult despre: click aici

Denumire principala: Barba popii

Denumire latina: Filipendula ulmaria
Denumire populara: aglică, barba caprei, borș, caprifoaie, pepenică, răcusor, sântănică, taulă, teișor.
Denumire in engleza: meadowsweet or mead wort
Denumire in greaca: Σπειραία
Cititi mai mult despre: click aici

Denumire principala: Brânca ursului

Dipartimento di Scienze della Vita, Università di Trieste – Progetto Dryades – Picture by Andrea Moro – Località San Martino di Castrozza, pendici prative delle Pale di San Martino., TN, Trentino Alto- Adige, Italia, – Image licensed under a Creative Commons Attribution Non Commercial Share-Alike 3.0 License

Denumire latina: Heracleum spondylium
Denumire populara: laba ursului, crucea pămantului
Denumire in engleza: Hogweed
Denumire in greaca:
Cititi mai mult despre:  click aici

Denumire principala: Brustur dulce

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Denumire latina: Petasides officinalis
Denumire populara: broscălan, buedea ciumei, captalan, clococean, gulă de baltă, smântânică,
Denumire in engleza: Butterbur
Denumire in greaca:
Cititi mai mult despre:  click aici

Denumire principala: Brustur

Denumire latina: Arctium lappa
Denumire populara: brustur rosu, captalaci, cucurez, floarea ciumei, iarba pălăriei, sudoarea laptelui.
Denumire in engleza: Greater burdock
Denumire in greaca: Άρκτιον λάππα
Cititi mai mult despre:  click aici

Denumire principala: Bujor

Denumire latina: Paeonia officinalis
Denumire populara: bajaruji, bonjur, roză de Rusalii, rujă, bujă rosie, tubaroză
Denumire in engleza: Peony
Denumire in greaca: Παιωνία
Cititi mai mult despre:  click aici

Denumire principala: Busuioc

Denumire latina: Ocimum basilicum
Denumire populara: basic, băsileac, biesnioc, bizilioc, borjolică, bosioc rosu, busâioc, mătăcină, văsileac
Denumire in engleza: Basil
Denumire in greaca: Βασιλικός. Αναφέρεται από το Διοσκορίδη υπό το όνομα «Ώκιμον» (Ώκιμον το βασιλικόν). Η ονομασία „βασιλικός” του αποδόθηκε καθώς, σύμφωνα με θρύλο, φύτρωσε στο σημείο όπου οΜέγας Κωνσταντίνος και η μητέρα του Αγία Ελένη ανακάλυψαν τον Τίμιο Σταυρό.
Cititi mai mult despre:  click aici

Sursa principala:
Sanatate cu Maria Treben/ Durerile de cap si migrena 

dav

Neratzia (Citrus aurantium), sau dupa numele farmaceutic al plantei Fructus Auranil Immaturus, face parte din familia de fructe citrice si este mic copac vesnic verde, care seamana cu portocalul, figurand ca arbore ornamental pe langa trotuarele marilor orase.

Această prezentare necesită JavaScript.

Foarte comuna in zonele joase ale Greciei, portocala amara, este originara din Vietnam si este adaptata in multe tari din zonele tropicale si mediteraneene. Rezistenta la frig si seceta, pare fructa perfecta. Decorativa si comestibila totodata, portocala amara face deliciul amatorilor de dulceturi si bauturi (cointreau) datorita aromei si savoarei sale deosebite.

Teofrast, parintele botanicii, descria neratzia ca o planta vesnic verde cu spini si fructe necomestibile, dar cu o coaja foarte aromata. Denumit „mar persan”, fructul neratziei a fost descoperit in exploatarile botanice ale lui Alexandru Macedon. Originar din Asia de Sud (India si Persia), portocalul amar este foarte raspandit pe trotuarele din zona centrala si de sud a Greciei. Nu se stie cine l-a adus aici, arabii, grecii, portughezii sau….legendarul Hercule (vezi legenda merelor de aur ale Hesperidelor).

Exceptand gustul amarui si foarte acru, neratzia nu se deosebeste cu nimic de portocala obisnuita. Nerazia pacaleste vizitatorul neavenit cu gustul ei prea acru si prea amar. Nu putini turisti se lasa pacaliti de forma si culoarea ei identica cu a portocalei. Grecii o numesc portocala decorativa pentru ca, in miezul iernii este o pata de culoare pe strazi. In schimb, cand ploua devine „indezirabila” pentru ca murdareste strazile ca si dudele dand de lucru gunoierilor.

Intentia mea este de a va face cunoscuta aceast fruct aparent inutil, putin cunoscut in afara tarilor tropicale si mediteraneene, dar foarte iubit de copii de scoala care il folosesc ca munitie in jocul de-a”razboiul portocalelor”. Si apropo, nu de putine ori manifestantii in Atena redescopera jocul copilariei luandu-l insa in serios in lupta impotriva liderilor politici. l-au folosit atat de des incat, in prezent, municipalitatea a hotarat ca odata eliberata autorizatia de manifestare sa trimita cativa taietori de crengi pentru a evita baia in vitamine a maimarilor guvernului….

Proprietati terapeutice:
Nerazia are aproape acelasi proprietati terapeutice si farmaceutice ca si portocalele. Portocala amara contine vitamina A, B, C, calciu, potasiu, magneziu, fosfor, sodiu, fier, flavonoide, limonene (90%) si substante amare (naringina si aurantiamarini),  acizi organici, vitamina C (pana la 4% pe litru de suc),  si flavonoide.

Frunzele si florile folosite ca decoct sunt digestive, sedative si anticonvulsivante, calmeaza nervii, ajuta in insomnie, calmeaza tusea si durerile de stomac si reduce glicemia la diabetici. Se folosesc in numeroase amestecuri de ceai.

Sucul, bogat in vitamine, previne gripa.  Este un excelent diuretic, bun medicament pentru boli de rinichi si ficat, imbunatateste miscarile peristaltice ale intestinelor, este digestiv, antitoxic, antioxidant si anti-infectios.

Nerazia este benefica in aproape toate tulburarile sau simptomele legate de sistemul gastro-intestinal. Este consumata pentru tratarea problemelor de stomac, de digestie lenta si pentru a stimula secretia de suc gastric.
Gustul acru-amar al portocalei ajuta la cresterea poftei de mancare si lupta importiva constipatiei. Exista studii care sugerează ca nerazia contine o substanta care ajuta la pierderea in greutate.

Coaja de portocala amare este tonica pentru stomac, stimulent, carminativ, usor antipiretic (febrifug, antifebril) si antihelmintic (combate viermii interstinali) .
Exista o adevarata traditie in Grecia in fabricarea dulceturilor traditionale din coaja citricelor.
Mai multe despre dulceata din coji de portocale cititi aici:Click

Se spune ca zeama in care am fiert o neraiza intrega reduce stresul si tensiunea arteriala.

Extractul amar din floare de portocal este bogat in vitamina C, flavone si alti antioxidanti. Aceasta ajuta in lipoliza (topirea grasimilor) si reduce aparitia celulitei prin consolidarea si promovarea microcirculatiei.

Sucul de nerazia poate fi folosit pentru a clati parul,  pentru a-i adauga stralucire si luciu sau in creme faciale pentru a preveni sensibilitatea capilarelor pielii.

Florile de portocal contin uleiuri esentiale. Uleiul esential de portocale amare este utilizat in parfumerie si aromoterapie ca tratament al problemelor de depresie, tensiune si piele. Uleiul esential obținut din frunze se numeste „pettitgrain”, cel din flori „neroli” si cel din scoarta „neratzia”.

Florile neraziei contin neroli, un ulei esential  cu proprietati antidepresive, antiseptice, antispastice, afrodiziace, sedative si cu cu efecte de anti-imbatranire. Florile se colecteaza din noiembrie pana in decembrie si au un miros puternic parfumat asemanator iasomiei.

Uleiul esential „neroli” are un cost ridicat si este renumit pentru abilitatea sa de a imbunatati starea de spirit si pentru a trata diverse tulburari psihice. Daca aveti probleme cu somnul, un  masaj cu ulei de migdale (masline), in care pun 1-2 picaturi de „neroli” va va ajuta sa adormiti. De asemenea, este benefic pentru ingrijirea pielii, deoarece ajuta la compensarea, reinnoirea celulelor. Este benefic pentru toate tipurile de ten chiar și cele mai sensibile. Neroli se foloseste in parfumerie.

Alte utilizari in bucatarie: siropul poate fi folosit ca topping iar coaja taiata bucatele mici pusa in diverse prajituri cu fructe, chec, salam de biscuiti, cozonac.

Surse:

http://www.agriamanitaria.gr
http://www.alekati.gr/%CE%BD%CE%B5%CF%81%CE%B1%CF%84%CE%B6%CE%B9%CE%AC
http://www.herb.gr/index.php/news/Auranil/

Despre roscova as spune multe….Imi amintesc de pastaile pe care calcam ignorandu-le in jocul nostru de-a „va-ti ascunselea” in spatele blocului….de jocul nostru de-a indienii cand le insiram pe ata si ne fabricam salbe…
Am intrat acum 3 ani intr-un mic magazin in bazarul din Salonic, genul de magazine cu de toate mirodenii, bomboane, siropuri, ceaiuri, etc si mi-a sarit in ochi un cos asezat pe jos in care se aflau pastaile de roscove. Cum eu stiam din copilarie cum ca roscovele sunt pentru hranit animalele (!?), am intrebat timid la ce servesc. Vanzatoarea patron (cum sunt mai toti grecii cu afeceri mici) nu a mai contenit cu laudele roscovei. Mi-a scos de pe rafturi, tot ceea ce insemna roscova (pudra, sirop, crema) si mi-a recomandat calduros sa cumpar pastaile din cos, sa le usuc si sa le rontai la televizor….sau sa le usuc si sa le rasnesc nu foarte fin sa fac ceai. Sfatul ei a fost foarte bine venit intrucat plecam la drum lung si nu aveam chef sa imi umplu geanta cu placinte sau sandwich-uri. O punguta de hartie cu cateva roscove uscate (nu foarte mult ca devin nerontaibile!), au fost suficiente sa-mi astampere foamea multe ore. Ce minune!

Ma mir insa cum a fost posibil sa ignoram atat de multa vreme ceea ce bunicii nostrii stiau. Un „aliment de supravietuire”, cum a fost denumit, care a salvat copiii de la malnutritie în timpul războiului civil spaniol si, desigur, pe multi locuitori ai Greciei, în timpul ocupatiei germane. Se spune ca roscova l-a hranit pe Ioan Botezatorul in timpul sederii sale in desert, atunci cand era infometat si fara bani.

Pana acum cateva secole, principalul indulcitor natural era pudra de roscove. Bineinteles ca, din ratiuni pur financiare, s-a pierdut interesul in valorificarea acestor pastai dulci, cu gust si culoare de cacao. Desi roscova este un aliment complet, a fost multa vreme ignorata si data la o parte odata cu dezvoltarea industriei chimice. Din arborele de roscov se valorifica aproape tot, frunze, fructe, coaja si lemn.
Pataia de roscova nu necesita conditii speciale de depozitare, se manaca mai bine in stare uscata, si rezista perioade mari de timp.

Are gust dulce amarui, apropiat caramelei,  asadar retetele in care este integrata necesita mai putin zahar, sau chiar deloc. Se poate folosi la prajituri, bomboane, budinci, inghetate, briose.

Reteta de bomboane cu pudra de roscove rapida si sanatoasa:Click aici

Roscova ajuta in tratamentul astmului si este un bun antitusiv in caz de raceala, si, prin urmare, este utilizata ca baza pentru siropuri si produse farmaceutice.

Utilizarile roscove nu se opresc pe masa din bucatarie.
Lemnul de roscova ofera carbune de calitate excelenta. Partea interioara a lemnului, (inima) este utilizata pentru mobila si dogarie. Coaja si frunzele se utilizeaza, datorită proprietatilor lor astringente, în tabacirea si vopsirea pielii si tesaturilor. Pana la descoperirea de substante chimice sintetice, semintele se utilizau pentru fabricarea celulozei pentru producrea filmului foto si cinematografic.
De asemenea, din fructele zdrobite se produce un ulei fin care se foloseste la fabicarea sapunului.

Proprietatile roscovei: Continuă lectura →